Promovarea egalității în sănătate prin informare și conștientizare

Promoting Health Equity through Awareness and Information
– A better future in supporting all cancer patients
 
Promovarea egalității în sănătate prin informare și conștientizare – Un viitor mai bun în sprijinul tuturor pacienților cu cancer
 
 Erna CONSTANTIN
Psiholog clinician
Psihoterapeut specialist 
București, 2025
 

Obiectivele programului:

1. Psihoeducație: vor fi transmise informații cu privire la impactul pe care un diagnostic îl poate avea la nivel psihologic;
2. Dezvoltarea unei strategii de intervenție psihologică în trei pași cu scopul dezvoltării și creșterii stării de bine la pacientele oncologice;
3. Furnizarea unor tehnici de lucru cu scopul de a favoriza dezvoltarea și /sau întărirea rezilienței;
4. Furnizarea unor tehnici de lucru cu scopul dezvoltării autoanalizei, capacității de conștientizare și autoreglajului emoțional;
5. Crearea unui grup de suport prin stabilirea unor relații bazate pe încredere și siguranță între participante.

Psihoeducație: Psihotraumatologia – știința traumei

Asociația Psihologilor Americani (APA) definește trauma ca fiind:

„Un răspuns emoțional la un eveniment impactant (traumatic sau stresant).”

Este necesar să se facă diferența între traumă și stres.

Astfel, numim STRES:

• răspunsul organismului /psihicului la elemente din mediu, schimbări, solicitări, obstacole, provocări cu scopul construirii unei strategii adaptative;
• tensiune, presiune, adaptare. Individul poate regla, controla stresul.

Spre deosebire de stres, TRAUMA reprezintă o ruptură, o durere, o spiltare, un clivaj. Individul are dificultăți sau nu poate regla trauma.

Trauma și creierul

În timpul unui eveniment traumatic, amigdala eliberează o combinație de 4 hormoni:

• CATECOLAMINELE (dopamina, adrenalina – afectează gândirea rațională, noradrenalina);
• CORTICOSTEROIZI (răspunzători de activarea energiei);
• OPIOIDELE (rol analgezic);
• OXITOCINA (responsabilă cu generarea emoțiilor pozitive).

Există mai multe tipuri de traumă:

ACUTĂ

• Eveniment singular

CRONICĂ

• Evenimente repetate sau expunere prelungită la evenimente stresante

COMPLEXĂ

• Expunere la evenimente traumatice multiple

Oricine poate dezvolta stres posttraumatic (PTS) sau tulburare de stres posttraumatic (PTSD) după un eveniment șocant, terifiant sau grav. Persoanele care au sau au avut cancer pot experimenta un anumit nivel de stres posttraumatic. Acesta este numit, uneori, PTS asociat cancerului sau CR-PTS. Dacă nu este gestionat, CR-PTS poate deveni tulburare de stres posttraumatic (PTSD) care este adesea mai greu de tratat și poate dura ani de zile.

Conform DSM 5-TR, Manualului de Diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale (text revizuit) PTSD – Tulburarea de Stres Posttraumatic este descrisă astfel:

Criterii pentru adulţi, adolescenţi şi copii mai mari de 6 ani 

Criteriul A

Expunerea la moarte sau la ameninţare cu moartea, rănire severă sau violenţă sexuală (1<) 

Exemple: 

A1. Experimentarea directă a evenimentului traumatic;

A2. A fi martor la evenimentul care se întâmplă altora;

A3. A afla că evenimentul traumatic s-a întâmplat unui membru apropiat al familiei sau unui prieten apropiat;

A4. Experimentarea repetată sau expunerea extremă la detalii aversive ale evenimentului traumatic. 

Criteriul D

Modificări negative în cogniţii şi dispoziţie asociate cu evenimentul traumatic care debutează sau se agravează după evenimentul traumatic (2<)

Exemple: 

D1. Inabilitatea de a-şi reaminti un aspect important al traumei (din cauza amneziei disociative);

D2. Credinţe negative sau aşteptări persistente şi exagerate de la sine, alții sau lume;

D3. Autoînvinovăţire sau învinovăţirea altora, persistente şi distorsionate despre cauza sau consecinţele evenimentului traumatic;

D4. Stare emoţională negativă persistentă (frică, oroare, furie, vină sau ruşine);

D5. Interes sau participare diminuată în activităţi semnificative;

D6. Sentimente de detaşare sau înstrăinare de ceilalţi;

D7. Inabilitate persistentă de a experimenta emoţii pozitive. 

Criteriul E

Modificări în stimulare şi reactivitate asociate cu evenimentul traumatic care debutează sau se agravează după evenimentul traumatic (2<)

Exemple: 

E1. Iritabilitate, furie sau comportament agresiv;

E2. Comportament nesăbuit sau autodistructiv;

E3. Hipervigilenţă;

E4. Răspuns exagerat de tresărire;

E5. Probleme de concentrare;

E6. Tulburări de somn.

Criteriul F

Durata tulburării (criteriile B, C, D și E) – mai mare de o lună

Criteriul G

Efecte în plan social – tulburarea cauzează o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare

Criteriul H

Tulburarea nu este atribuită efectelor fiziologice ale unei substanţe sau ale altei condiţii medicale 

DE SPECIFICAT:

• PTSD cu simptome disociative – simptomele îndeplinesc criteriile pentru PTSD şi, ca răspuns la stresor, individul experimentează simptome persistente sau recurente de:
  • Depersonalizare (sentimentul de a fi detaşat de corp sau de procesele mintale);
  • Derealizare (sentimentul că mediul înconjurător este ireal).
• PTSD cu manifestare întârziată – toate criteriile de diagnostic sunt îndeplinite la cel putin 6 luni după eveniment (deşi debutul sau manifestarea anumitor simptome poate fi imediată).

De asemenea, se înregistrează câteva răspunsuri specifice la traumă:

LUPTĂ

• Persoana devine agresivă

FUGI

• Persoana evită să vorbească sau să se gândească la evenimentul impactant

ÎNGHEAȚĂ

• Persoana devine incapabilă să se miște sau să facă o alegere spre a se salva, se poate disocia.

TRAUMA COMPLEXĂ este mai dificil de evaluat pentru că:

• Pacienţii nu îşi prezintă întotdeauna istoricul traumatic;
• Nu înţeleg că ce li s-a întâmplat a fost traumatic;
• Nu cred că ce li s-a întâmplat este relevant sau conectat cu dificultăţile lor curente;
• Nu îşi amintesc trauma sau nu îşi doresc asta.

Efectele evenimentelor impactante se pot concretiza în: tulburări afective, tulburări psihotice, tulburări anxioase, tulburări legate de substanțe, tulburări ale comportamentului alimentar, tulburări de somn, disfuncții sexuale, dificultăți relaționale.

Reziliența psihologică

Reziliența psihologică se referă la menținerea sau recâștigarea bunăstării psihologice după ce s-au confruntat cu adversități, traume sau stres.

Reziliența în rândul pacienților cu cancer este un proces care îi ajută să se adapteze la viața cu /sau după cancer. Furnizarea de sprijin psihosocial și de informații legate de boală, precum și învățarea abilităților de autogestionare, sunt elemente esențiale ale intervențiilor psihologice.

Cancerul avansat și tratamentele sale au impact negativ asupra echilibrului psihoemoțional al pacienților. Reziliența este o capacitate importantă de adaptare la astfel de adversități, dar au existat informații limitate despre factorii care o influențează, în special la pacienții cu cancer avansat. În acest sens, s-au făcut cercetări cu privire la influența sprijinului social, depresiei, anxietății, speranței, optimismului, bunăstării spirituale, credinței religioase și rezistenței asupra rezilienței în rândul adulților cu cancer avansat. Astfel, s-a constatat că bunăstarea spirituală și speranța sunt cruciale pentru reziliența pacienților cu cancer în stadiu avansat.

Cancerul este a doua cauză principală de deces după bolile cardiovasculare și este considerat o afecțiune debilitantă și incurabilă. După diagnosticare, indivizii experimentează adesea anxietate, depresie și diminuarea energiei sociale. Prin urmare, identificarea factorilor care influențează starea psihologică a acestor pacienți și intervenția pentru îmbunătățirea bunăstării lor sunt cruciale. Studiile sugerează că îmbunătățirea înțelegerii și controlului pacienților asupra bolii lor poate spori reziliența lor psihologică. Aceste rezultate subliniază importanța educației pacienților și a intervențiilor psihologice în îngrijirea oncologică, menite să consolideze controlul personal și reziliența. Integrarea acestor strategii în îngrijirea standard are potențialul de a îmbunătăți capacitatea pacienților de a face față provocărilor psihologice ale cancerului și, în cele din urmă, de a crește calitatea vieții.

Reziliența psihologică reprezintă procesul constant de a naviga printre adversitățile aduse de viață, de a folosi resursele disponibile, capacitatea individului de a se recupera după pierderi și amenințări și de a obține o nouă stare de homeostazie după adversitate.

Atunci când vorbim despre reziliență, este necesar să ținem cont de o serie de factori care o pot influența:

• Factori de protecție – cei care ajută în procesul de dezvoltare;
• Factori de risc – cei care blochează, opresc, pun în pericol procesul de dezvoltare;
• Factori de vulnerabilitate – cei care, în funcție de context, se pot transforma în factori de risc pentru dezvoltare.

Factori de protecție psihologică care favorizează dezvoltarea rezilienței

Factorii de protecție individuali sunt:

• Fiziologici: sănătate, recuperare bună, aspect plăcut;
• Emoționali: (re)cunoașterea emoțiilor, managementul emoțiilor, reglaj emoțional;
• Cognitivi: capacitate perceptivă, cunoștințe, nivel intelectual cel puțin mediu, educație, cultură generală, interese, memorie, loc control intern, imaginație, capacitate de insight, perseverență, sens;
• Comportamentali: deprinderi, abilități, strategii de acțiune.

Reziliența este capacitatea de a face față și de a funcționa în ciuda adversității, cum ar fi un diagnostic de cancer, și a fost conceptualizată ca fiind celălalt capăt al unui continuum stres-reziliență. Există asocieri cunoscute între reziliență, stres, depresie și anxietate. Suferința, depresia și anxietatea sunt frecvente la pacienții cu cancer, dar și la îngrijitorii bolnavilor de cancer. Reziliența pare a fi o variabilă importantă de luat în considerare alături de suferință și poate îmbunătăți înțelegerea relațiilor dintre suferință și depresie /anxietate, în special pentru persoanele cu cancer. Pacienții cu cancer cu niveluri scăzute de resurse personale se adaptează la boala lor mai greu decât pacienții cu niveluri ridicate.

Calitatea slabă a somnului a fost frecventă la pacienții cu cancer. Sprijinul social ar putea media și atenua relația dintre reziliență și calitatea somnului în rândul pacienților cu cancer. Pe lângă furnizarea unui sprijin social suficient, intervențiile bazate pe reziliență ar trebui aplicate pentru a aborda problemele de somn la pacienții cu cancer.

Pe lângă scăderea calității vieții, profesioniștii din domeniul sănătății iau în considerare și resursele pacienților pentru a face față bolii. O atenție specială trebuie acordată pacienților tineri cu cancer. 

Factorii de protecție familiali:

• Familie: părinți, frați, rude interesate autentic de persoană, cu resurse psihologice;
• Relație de cuplu /concubinaj relativ funcțională.

Factorii de protecție sociali:

• Grup de prieteni;
• Grup de colegi – școală /serviciu /cursuri;
• Profesori, traineri, facilitatori;
• Vecini;
• Comunitate – geografică, academică, profesională, spirituală, religioasă;
• Resurse economice, statut, cartier bun, locuință bună – norme sociale constructive.

Satisfacția față de sursele și tipurile de sprijin, reziliență și optimism se corelează pozitiv cu calitatea vieții. Modelele predictive arată că sprijinul informațional din partea prietenilor este variabila care crește cel mai mult starea generală de sănătate a pacienților, în timp ce sprijinul emoțional din partea partenerului este cel care îmbunătățește cel mai bine modul în care pacienții fac față bolii. În aceeași linie, sprijinul emoțional din partea partenerului, împreună cu sprijinul informațional din partea familiei, sunt cele care contribuie cel mai mult la reducerea simptomelor pacienților.

Reziliența îmbunătățește starea generală de sănătate și funcționarea și reduce simptomele. Optimismul și reziliența pacienților reduc, de asemenea, simptomele. Au fost constatate diferențe de gen, femeile prezentând o calitate a vieții mai scăzută decât bărbații, în principal în modul în care fac față cancerului. Pacienții aflați în stadiul de tratament au prezentat o calitate a vieții mai scăzută și simptome mai accentuate. O astfel de creștere a fost observată la pacienții care au primit hormonoterapie sau chimioterapie.

Factorii de protecție contextuali:

• Tipuri de servicii disponibile – spitale, facilități diverse, școli, programe;
• Persoane prezente temporar – profesori, mentori, specialiști;
• Activități sezoniere, temporare – academice, profesionale, spirituale, religioase;
• Evenimente percepute ca fiind generatoare de stare de bine.

Factorii de protecție spirituali:

• Persoana crede în ceva mai mult decât sine (individ);
• Practici spirituale, religioase;
• Aparține unei grupări spirituale /religioase;
• Acceptarea animalelor /altor forme de viață;
• Prezența unui animal de companie.

Strategie de intervenție psihologică în 3 pași

• Public țintă: femei adulte (30-65 ani), aflate în perioada post-tratament, declarate vindecate medical.
• Obiectiv general: dezvoltarea rezilienței psihologice prin consolidarea sentimentului de control, redescoperirea sensului vieții și valorizarea resurselor interne.
• Durata: 3 sesiuni.

Sesiunea 1 – Reconectarea cu sine și resursele personale

Obiective:

• Normalizarea emoțiilor post-boală (frică de recidivă, nesiguranță, hipervigilență).
• Identificarea resurselor folosite în perioada de boală.
• Creșterea conștientizării propriei puteri interioare.

 Structura și intervențiile:

1. Deschidere și stabilirea cadrului terapeutic (10 min)

Formulare exemplu:

„Aș vrea ca în aceste întâlniri să ne concentrăm pe cum putem întări resursele pe care le ai deja și pe cum poți privi viața de acum înainte. Tot ceea ce discutăm rămâne confidențial.”.

• Exercițiu: Linia vieții reziliente (30 min)

• Psihologul oferă o foaie și markere.
• Participanta trasează o linie cronologică a vieții, marcând momentele-cheie (dificultăți, victorii, sprijin, lecții).
• Se explorează împreună ce resurse, credințe sau persoane au ajutat-o să meargă mai departe.

Întrebări de ghidaj:

• „Cum ai reușit să treci prin acel moment dificil?”
• „Ce ți-a dat putere atunci?”
• „Ce spune asta despre tine?”

• Psihopeducație: Ce este reziliența (20 min)

• Se explică faptul că reziliența nu înseamnă absența durerii, ci capacitatea de a reveni, de a găsi sens și direcție.
• Exemple de persoane care au crescut în urma unor evenimente dificile (post-traumatic growth).

• Exercițiu: Scrisoare către sine (20 min)

• Femeia scrie o scurtă scrisoare către ea însăși, adresată părții care a luptat:
• „Dragă eu, îți mulțumesc pentru că ai avut puterea să…”. (Se citește (opțional) și se discută ce a descoperit despre sine.)

• Încheiere și sarcină pentru acasă (10 min)

• Introducerea jurnalului de recunoștință:
• „În fiecare zi, notează 3 lucruri care te-au făcut să te simți puternică, recunoscătoare sau vie.”

Sesiunea 2 – Redefinirea sensului și a identității personale

 Obiective:

• Explorarea sensului personal după boală.
• Identificarea valorilor centrale care ghidează viața de acum.
• Crearea unei narațiuni coerente despre vindecare și creștere.

 Structura și intervențiile:

1. Discuție introductivă (15 min)

• Feedback despre jurnalul de recunoștință.
• Întrebări:
• „Ce ai observat despre tine în această săptămână?”
• „A fost ceva care ți-a dat o perspectivă nouă?”

• Exercițiu: Cercul valorilor (30 min)

• Se oferă o fișă cu o listă de valori (familie, sănătate, libertate, iubire, curaj, autenticitate etc.).
• Participanta selectează 5 valori centrale și le ierarhizează.
• Se discută cum boala le-a influențat: „Ce valori au devenit mai importante? Ce valori noi au apărut?”.

• Tehnică logoterapeutică – „Lanterna sensului” (30 min)

• Psihologul ghidează o reflecție:
• „Dacă ai putea privi înapoi la perioada tratamentului cu o lanternă, ce lecție de viață ai lumina?”
• „Ce sens ai găsit în tot ceea ce ai trăit?”
• Se formulează o propoziție de tipul:
• „Am învățat că pot…”, „Am descoperit că viața are sens atunci când…”

• Sarcină pentru acasă:

• Eseu scurt: „Cum arată viața mea plină de sens acum?” (o pagină liberă, exprimare personală).

Sesiunea 3 – Consolidarea rezilienței și planul de menținere

 Obiective:

• Integrarea experienței vindecării.
• Crearea unui plan concret de menținere a echilibrului emoțional.
• Activarea sentimentului de speranță și control asupra viitorului.

 Structura și intervențiile:

1. Feedback: „Viața mea plină de sens” (20 min)

• Discuție despre conținutul textului scris.
• Psihologul reflectă și validează schimbările de perspectivă observate.

• Exercițiu: Arborele rezilienței (40 min)

• Se oferă o foaie cu conturul unui copac gol.
• Rădăcini: resursele interne („Ce m-a ținut în viață?”).
• Trunchi: abilități dezvoltate (răbdare, curaj, acceptare).
• Ramuri: planuri și visuri pentru viitor.
• Fructe: ce pot dărui altora din propria experiență.
• Se discută simbolic: „Cum îți vei hrăni acest copac în continuare?”

• Elaborarea planului de auto-susținere (20 min)

• Se construiește împreună o fișă cu 3 coloane:
• Situații de vulnerabilitate (ex.: control medical, aniversarea diagnosticului).
• Resurse și strategii utile (respirație, jurnal, contact cu o prietenă).
• Acțiuni de prevenție (mișcare, autoîngrijire, relaxare).

• Ritual de închidere (10 min)

• Psihologul propune un moment simbolic: aprinderea unei lumânări sau o afirmație de tipul:
• „Îmi onorez trecutul, îmi trăiesc prezentul și îmi construiesc viitorul cu încredere.”.

BIBLIOGRAFIE

1. Allaire, L., Block, A., Paul, S. M., Hammer, M. J., Conley, Y. P., Cooper, B. A., Levine, J. D., Miaskowski, C. (2024). Unrelieved stress, decreased resilience, and disengagement coping strategies are associated with lower levels of hope in patients with cancer. Oncology Nursing Forum. Dec; 12,52(1):23-40. DOI: 10.1188/25.ONF.23-40.
2. Bonanno, G. A., (2024). Reziliența umană și vindecarea traumei. Cum ne schimbă noile descoperiri științifice perspectiva asupra tulburării de stres posttraumatic. Editura Paralela 45, Pitești.
3. Cui, C. Y., Wang, L. (2024). Role of social support in the relationship between resilience and sleep quality among cancer patients. Frontiers in psychiatry. April; Vol. 15. DOI: 10.3389/fpsyt.2024.1310118.
4. Deshields, T. L., Asvat, Y., Tippey, A. R., Vanderlan, J. R. (2022). Distress, depression, anxiety, and resilience in patients with cancer and caregivers. Health Psychology, 41(4), 246–255. DOI:https://doi.org/10.1037/hea0001170.
5. Ding, X., Zhao, F., Wang, Q., Zhu, M., Kan, H., Fu, E., Wei, S., Li, Z. (2024). Effects of interventions for enhancing resilience in cancer patients: A systematic review and network meta-analysis. Clinical Psychology Review. March; Vol. 108. DOI: 10.1016/j.cpr.2024.102381.
6. Er, S., Şahin-Bayındır, G., Kayış, A., Buzlu, S. (2022). The effect of psychosocial distress and self-transcendence on resilience in patients with cancer. Perspect Psychiatr Care. Oct; 58(4):2631-2638. DOI: 10.1111/ppc.13103.
7. Fischer, G., Riedesser, P., (2007), Tratat de psihotraumatologie. Editura TREI, București.
8. Hinz, A., Schulte, T., Ernst, J., Mehnert-Theuerkauf, A., Finck, C.,Wondie, Y., Erst, M. (2023). Sense of coherence, resilience, and habitual optimism in cancer patients. International Journal of Clinical and Health Psychology. Apr-Jun; Vol. 23 (2). DOI: 10.1016/j.ijchp.2022.100358.
9. Hughes, K., Jacobson, C.E.H., Lavelle, G., Carr, E., Henley, S.M.D. (2024). The association of resilience with psychosocial outcomes in teenagers and young adults with cancer. Journal of Adolescent and Young Adult Oncology. 13:2, 331.
10. Ionescu, Ș. (2013). Tratat de rezilență asistată. Editura TREI, București.
11. Kallay, E. (2011). Trauma from pathology to growth. Editura ASCR, Cluj-Napoca.
12. Niamhom, P., Wonghongkul, T., Chaiard, J., Srirat, C. (2023). Factors influencing resilience in patients with advanced cancer: A cross-sectional study. Belitung Nursing Journal.  Jun;26;9(3):227-235. DOI: 10.33546/bnj.2553. 
13. Ruiz-Rodríguez, I., Hombrados-Mendieta, I., Melguizo-Garín, A., Martos-Méndez, M.J. (2022). The importance of social support, optimism and resilience on the quality of life of cancer patients.Frontiers in psychology. March; Vol. 13. DOI: 10.3389/fpsyg.2022.833176.
14. Schellekens, M.P.J., Zwanenburg, L.C., van der Lee, M.L. (2024).  Resilience in the face of cancer: On the importance of defining and studying resilience as a dynamic process of adaptation. Current Oncology. Jul; Vol. 31 (7): 4003-4014. DOI: 10.3390/curroncol31070297.
15. Sihvola, S.P., Kiwanuka, F., Kvist, T.A. (2023). Promoting resilience among adult cancer patients: An integrative review of patient education methods. European Journal of Oncology Nursing. Jun; 64:102342. DOI: https://doi.org/10.1016/j.ejon.2023.102342.
16. Shabanloei, R., Ghasempour, M., Zamanesazi, R. et al. (2025). Illness perception and resilience in patients with cancer: A cross-sectional study. BMC Psychology. 13; 276. DOI: https://doi.org/10.1186/s40359-025-02572-9.
17. Tamura, S., Suzuki, K., Ito, Y., Fukawa, A. (2021). Factors related to the resilience and mental health of adult cancer patients: a systematic review. Support Care Cancer. Jul; 29(7):3471-3486. DOI: 10.1007/s00520-020-05943-7.
18. Vasile, D. (2024). Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare. Editura Bookzone.
19. Wang, Q., Zhou, M., Zhao, D., Lv, G., Zhang, Y., Xie, Z., Li, P. (2023). Effects of resilience-Promoting interventions on cancer patients’ positive adaptation and quality of life: A meta-analysis. Cancer Nursing. Nov-Dec; 46(6):E343-E354. DOI: 10.1097/NCC.0000000000001138.
20. Xiang, L., Wan, H., Zhu, Y. (2025). Effects of cognitive behavioral therapy on resilience among adult cancer patients: A systematic review and meta-analysis. BMC Psychiatry. 25, 204. DOI: https://doi.org/10.1186/s12888-025-06628-3.

Ghidul de gestionare a emoțiilor copilului

Ghidul de gestionare a emoțiilor copilului

COPILUL ANXIOS

1. Cum recunoaștem anxietatea la copil? 

În primul rând, este important să știm ce este anxietatea și când devine o problemă.

Anxietatea este diferită de frică,  în sensul că frica reprezintă un răspuns emoțional la un eveniment ce se întâmplă acum sau s-a întâmplat deja, pe când anxietatea reprezintă anticiparea unui pericol.

Toți oamenii, atât copii, cât și adulți, simt frică și /sau anxietate, deci nu este nimic îngrijorător dacă copilul dumneavoastră exprimă aceste trăiri în mod sănătos.

Când ar trebui să ne îngrijorăm în acest caz?

P­rimul lucru important la care să ne uităm este dacă copilul se simte copleșit de aceste trăiri.

Reușește să facă activitatea care îi provoacă anxietate după ce își ia ceva timp de acomodare? Rămâne frica chiar și după ce copilul are un succes? Se oprește după primul eșec sau mai încearcă?

După ce răspundem la aceste întrebări, este important să ne uităm la comportamente.

Devine agresiv când lucrurile nu se fac ca el? Plange sau se panichează când planurile se schimbă? În timpul testelor, performează slab, deși acasă învață și demonstrează cunoștințele? Somnul este haotic, necalitativ sau dificil? Se entuziasmează de o activitate, arată semne că este interesat de ceva și când se apropie momentul să facă acel lucru, refuză activitatea, se îmbolnăvește, nu mai pare interesat?

Dacă răspunsurile la întrebările acestea sunt da, există o posibilitate foarte mare ca copilul să experimenteze anxietatea și este copleșit de această trăire.

• Ce facem când copilul se simte copleșit?

Răspunsul simplu: co-reglăm trăirile copilului prin noi și îi încurajăm dezvoltarea abilităților de autoreglare emoțională. 

Câteva tehnici ce pot ajuta părintele, dar și copilul să se regleze emoțional sunt:

1. Tehnicile de respirat: devenim conștienți de propriul corp. Înainte de a încerca să ajutăm copilul să se regleze, este important ca părintele să se asigure că propria stare emoțională este reglată. Dacă sunteți furios, agitat sau contextul vă stresează, obiectivul principal este propria reechilibrare și abia apoi reglarea anxietății copilului.

Pentru copii, respiratul conștient poate fi util dacă este însoțit de mișcări corporale sau o ușoară presiune pe corp (îmbrățișări strânse, masaj pe mâini sau picioare, plastilină, mingi, perne ținute în brațe, animăluțe de pluș).

2. Tehnicile de grounding: este important să rămânem ancorați în prezent.

Tehnicile de grounding au acest scop, implicând cele 5 simțuri, dar și senzațiile și reprezentările noastre.

Una dintre cele mai cunoscute tehnici este 5-4-3-2-1. Pentru copii poate fi transformată într-o „vânătoare de comori”: „Hai să ne folosim ochișorii: poți să îmi spui ce vezi cu ei?” (aici puteți să adăugați condiții dacă copilul are abilitatea: să găsească în funcție de culoare sau dimensiune sau utilitate etc.), ,,4 lucruri pe care le poți atinge? Le-ai găsit?”, „Să ascultăm cu atenție! Ce poți să auzi? Îmi poți spune 3 lucruri?”, „Sigur miroase ceva în preajma noastră: Îmi poți spune ce crezi că miroase sau ce simți că miroase?”, „Hai să găsim ceva ce poate fi gustat?”.

Reconectarea cu natura, mișcarea, sporturile, pot fi tehnici de grounding dacă sunt activități făcute conștient și cu scopul de a rămâne în prezent sau de a te cunoaște bine.

3. Sunetele sau muzica, în general, sunt instrumente importante în co-reglarea emoțională.

Cel mai important factor pentru o reglare emoțională sănătoasă este siguranța. Este  important să existe convingerea că mediul și oamenii sunt benefici și nu vor să ne rănească sau nu sunt instabili și e nevoie să fim atenți.

• Activități benefice pentru a crea abilități de management al anxietății. 

Înainte de a propune orice tehnică sau soluție pentru a îmbunătăți starea copilului și a-l ajuta să-și gestioneze emoțiile puternice, este important să țineți cont de faptul că aceste tehnici trebuie exersate și discutate și în afara momentelor critice. Dacă copilul nu este familiar cu tehnica, o să aibă nevoie de mai mult timp pentru a o adopta sau chiar o să o respingă complet și șansele de a apărea sentimentul de frustrare cresc atât la copil, cât și la părinte.

1. Jocurile de rol sunt un mare ajutor pentru copii: pot exprima fricile și anxietățile fără a fi direct implicați și pot găsi soluții inovative pentru dificultățile lor.

2. Poveștile, scrise de altcineva sau create împreună cu copilul, pot fi o metodă extraordinară de a începe o discuție despre un subiect sensibil și a-i ajuta să creeze singuri soluții sau planuri /rutine de gestionare a emoțiilor. 

3. Exercițiile de respirație menționate mai devreme trebuie exersate în momentele de calm pentru a putea fi accesate ușor în momentele stresante.

4. Ritualurile (un salut special înainte de un test, o inimioară desenată, un bilețel cu un mesaj de încurajare sau chiar o mantră creată împreună cu copilul) ajută la gestionarea anxietății.

DESPRE ANXIETATE – POVESTE PENTRU COPII 

Paula este o fetiță foarte energică și veselă. Îi place să deseneze și merge și la cursuri de dans. 

Cel mai mult îi place la cursul de balet. Profesorul mereu o felicită pentru cât de repede învață noile mișcări și când vorbește cu părinții ei, mereu le spune că este foarte talentată. 

Întrebări pentru copil:

• Tu ai ceva ce îți place foarte mult? 
• Tu ești interesat de ceva anume? 

Astăzi, însă, Paula a venit supărată acasă. Mama ei a încercat să afle ce s-a întamplat și dacă poate să o ajute, însă fetița era prea rușinată ca să îi povestească. Mama ei i-a propus să deseneze împreună până când vine ora mesei și poate, după aceea, Paula o să îi povestească. 

Întrebări pentru copil: 

• Ce crezi că a supărat-o pe Paula? 
• Ce crezi că o să îi răspundă mamei sale? 

Paula a acceptat, deși nu părea foarte entuziasmată. Amândouă au început să deseneze. 

Paula a ales să deseneze ceva simplu: o pădure, dar când a realizat că unul dintre copacii ei nu a ieșit așa cum își dorea, aceasta a început să plângă și mama ei i-a oferit o îmbrațisare. Apoi, în sfârșit, Paula i-a povestit ce s-a întâmplat. 

Azi, la cursul de dans, Paula nu a reușit să învețe noua mișcare predată și, deși profesorul i-a spus că e în regulă și poate să mai exerseze acasă, ea era convinsă că l-a supărat și că asta înseamnă că nu mai este talentată. 

Întrebări pentru copil: 

• Crezi că Paula are dreptate? 
• Tu ai fost vreodată în situația ei? 
• Tu ce ai face dacă ai fi Paula? 

Și acum nu mai poate nici să deseneze, ceea ce arată că avea dreptate și nu mai este talentată. 

Mama ei i-a spus că tocmai aceste mici greșeli o fac talentată. Și nu numai talentată, ci și muncitoare. Când învățăm, este natural să facem greșeli, ca atunci când a învățat să meargă pe bicicleta pentru copii mari și a trebuit să încerce în fiecare weekend timp de o lună. Sau când a învățat să scrie ,,mama” și tot nu reușea să facă litera M așa cum o învățase doamna învățătoare, dar, până la urmă, a reușit. 

Deși mama ei avea dreptate, Paula încă nu era convinsă. 

A spus că nu mai vrea la cursul de dans. 

Întrebari pentru copil: 

• Tu ce i-ai spune Paulei daca ai fi cu ea acum? 

Mama i-a propus să mai meargă o dată și dacă nici atunci nu o să îi placă, o să poată să se oprească. 

În schimb, i-a propus să exerseze împreună noua mișcare și cum o să decurgă ora de dans, iar dacă crede că are nevoie de sprijin la ora, își poate aduce animăluțul ei preferat să o privească la antrenament pentru încurajări. 

La final, mama ei o întreabă dacă crede că mai are nevoie de ceva pentru a se simți mai încrezătoare. Paula se gândește cu grijă și crede că s-ar simți mai încrezătoare cu o îmbrățișare. 

Întrebări pentru copil: 

• Ce altceva crezi că ar mai ajuta-o pe Paula?
• Pe tine ce te face să te simți mai încrezător/ încrezătoare? 
• Cum crezi că o să fie la următorul curs de dans pentru Paula? 

La următorul curs de dans, inima Paulei bătea foarte puternic, dar exersase împreună cu mama ei și îl avea și pe animalul ei de pluș preferat. I-a oferit o îmbrățișare mamei sale și a intrat temătoare la curs. Profesorul, spre suprinderea ei, a întâmpinat-o ca de obicei. La fel și colegii ei. 

La finalul cursului, Paula a ieșit zâmbind, deși încă timidă. Știa că data viitoare o să fie și mai bine și era tare fericită că putea să continue să danseze, așa cum, de fapt, își dorea. 

Întrebări pentru copil: 

• Ar fi un alt final pe care l-ai alege pentru Paula? 
• Ai schimba ceva în poveste? 
• Ai și tu o întâmplare asemănătoare? Sau ai prieteni care au simțit același lucru? 
• Ce crezi că a simțit Paula? 

Cum se manifestă furia la copil? 
Furia este o emoție sănătoasă. Ne spune multe lucruri despre mediu și cum acesta ne afectează. Așadar, nu ne dorim de la un copil să nu mai simtă furie, ci ne dorim să își poată gestiona această emoție și să o folosească pentru a se proteja, așa cum îi este și rolul. 

Un copil copleșit de furie se poate manifesta în diferite moduri: 
1. Poate avea comportamente agresive față de ceilalți, un limbaj nepotrivit și, din acest motiv, este mereu pedepsit la școală sau acasă, ceea ce poate să ducă la crearea unui simț de nedreptate care întărește furia. Astfel, se creează un cerc vicios, unde copilul are un comportament agresiv, apar consecințe mai mult sau mai puțin naturale, se simte neîndreptățit și apare furia din nou. 
2. Răspunsul la furie poate fi îndreptat spre propria persoană, astfel copilul nu îi rănește pe ceilalți, ci pe sine, uneori direct, alteori indirect. Poate să se lovească, să se jignească sau să se poziționeze ca nepotrivit, insuficient etc. 
3. Uneori, răspunsul la furie poate să fie, mai degrabă, pasiv-agresiv. În acest caz, poate să apară sentimentul că sunteți manipulați pentru a vă simți vinovați sau copilul se retrage complet și oprește interacțiunea cu ceea ce l-a înfuriat, dar nu vorbește direct despre furie sau chiar refuză să o numească, deși este vizibil că ceva îl deranjează. 

Este foarte important să nu ne fie frică de propria noastră furie, pentru a îl putea ajuta pe copil să își înțeleagă furia și să se regleze cu ajutorul nostru. 

Ce facem când apar comportamente neadecvate? 
În primul rând, este important să vedem care sunt comportamentele neadecvate și în ce situații apar. Apar de fiecare dată când este furios sau doar cu anumite persoane? Apar doar într-un anumit mediu sau în toate? Are nevoie de ajutor să se calmeze de fiecare dată sau doar uneori? Este mai degrabă copleșit de această emoție sau, în general, o gestionează bine, cu mici excepții? 
Aceste întrebări ajută să înțelegeți mai bine pattern-urile în răspunsul la furie și să vedeți unde are copilul dificultățile cele mai ridicate. 

Am înțeles pattern-urile, dar ce facem cu comportamentele? 
➢ Oferim consecințe naturale pentru ele și venim cu alternative. 
➢ Dacă copilul este agresiv fizic sau verbal în joc, oprim jocul până se liniștește și îi propunem să facem altceva sau îi reamintim tehnici de liniștire exersate înainte. Nu devenim și noi furioși, dar putem să fim fermi în cerințele noastre și în consecințele aplicate. 
➢ Încurajăm copilul să vorbească despre ceea ce simte și ce îi vine să spună sau să facă și îl ajutăm să găsească alternative la comportamentele agresive sau auto-agresive (lovește o pernă, aleargă pe loc, un loc sau o cameră unde poate să spună cuvintele ce îi vin în minte, învățați împreună exerciții de respirație, găsiți o frază amuzantă pentru a înlocui cuvintele nepotrivite). 

Este important să nu îi invalidăm furia. Oricât de neimportant putem să credem noi că este motivul furiei sale, este nevoie să ne amintim că, în perioade diferite de dezvoltare, trăirile noastre sunt diferite și se simt diferit ca intensitate. 

Activități de creștere a capacității de reglare emoțională și toleranță la frustrare 

Învățați copilul să respire adânc, inspirând pe nas și expirând lent pe gură. Puteți utiliza obiecte, precum o pană sau o lumânare imaginară pentru a face exercițiul mai atractiv. Aceste tehnici ajută la calmarea sistemului nervos și la reducerea intensității emoțiilor.

2. Termometrul emoțiilor

Creați împreună un termometru vizual al emoțiilor, cu culori variind de la albastru (calm) la roșu (furie intensă). Încurajați copilul să identifice și să indice nivelul emoțional pe care îl resimte, facilitând astfel conștientizarea și exprimarea emoțiilor.
Acesta este doar un exemplu prin care îi putem oferi ceva tangibil copilului pentru furia sa pe care o simte în corp, dar nu are o formă fizică. Poate să fie orice alt obiect: un ursuleț, o mașinută sau chiar un desen cu conturul unei persoane. Dacă folosiți un desen cu o persoană, puteți explora și unde se simte furia în corp, cât de intens este, dacă se amestecă cu alte emoții sau nu. 

3. Cutia cu strategii de calmare

Confecționați o cutie în care să puneți cartonașe cu diverse activități de calmare: desen, ascultarea unei melodii liniștitoare sau o melodie preferată, îmbrățișarea unei jucării preferate sau exerciții de respirație. În momentele de furie, copilul poate alege o activitate din cutie pentru a se liniști.

4. Jocul rolurilor cu păpuși sau figurine

Utilizați păpuși sau figurine pentru a recrea situații care provoacă furie. Această metodă permite copilului să exploreze și să exprime emoțiile într-un mod sigur și controlat, învățând, totodată, strategii alternative de răspuns.

Toleranța la frustrare se construiește prin expunerea treptată la situații ce pot provoca frustrare sau furie, precum așteptatul la rând, pierderea unui joc, expunerea la jocuri cu reguli stricte și puzzle-uri sau logic puzzles. Jocurile care implică respectarea regulilor și cooperarea cu ceilalți, cum ar fi jocurile de echipă, contribuie la dezvoltarea complianței și a abilităților sociale.

Cărți de povești terapeutice pentru copii
1. Povești terapeutice pentru vindecarea interioară – Ioana Oțoiu
Conține 45 de povești menite să ajute la depășirea fricilor, anxietății și autosabotajului. Include și un eBook cadou cu povești pentru copii.
2. Despre viață – 10 povești terapeutice pentru copii – Alina Telea
3. Adresată copiilor de 4-6 ani, această carte folosește metafore pentru a explica viața, binele și răul pe înțelesul celor mici.
4. 101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți. Folosirea metaforelor în terapie – George W. Burns
O colecție de povești terapeutice care oferă soluții pentru diverse probleme emoționale și comportamentale.
5. Dincolo de gânduri și emoții. Povești terapeutice pentru copii și preadolescenți – Marilena Cotici, Ana-Georgiana Marinković
Cartea oferă povești care ajută copiii să-și exprime emoțiile și să înțeleagă mai bine lumea din jur.
6. Ghid de povestiri terapeutice. Povești și metafore în psihoterapie, în terapia copilului și a familiei, în medicină, coaching și supervizare – Stefan Hammel
Un ghid care oferă povești și metafore utilizate în diverse forme de terapie.
7. Povești terapeutice pentru copii mici și mari – Mirela Țîgănaș, Cristina-Angela TohăneanCartea conține povești care ajută la gestionarea emoțiilor și comportamentelor, fiind utile atât pentru copii, cât și pentru adulți.
8. Ela cea fără de cuvinte – Victoria Pătrașcu
O poveste despre o fetiță care, deși nu vorbește, comunică prin alte mijloace, oferind o lecție despre empatie și înțelegere.
9. Băiețelul cu aripa de fluture – Ioana Chicet Macoveiciuc
O poveste despre acceptarea diferențelor și despre cum fiecare copil este special în felul său.

Ghidul de logopedie al părintelui

Ghidul de logopedie al părintelui

1. Ce este logopedia?

Logopedia este o disciplină științifică și practică ce se ocupă cu prevenirea, identificarea, evaluarea și intervenția în tulburările de comunicare. Aceasta include dificultăți legate de limbajul oral și scris, pronunție, voce, fluență, ritm, dar și probleme de înghițire (deglutiție). Scopul principal al logopediei este dezvoltarea și restaurarea capacității de exprimare și înțelegere verbală, contribuind astfel la autonomia, incluziunea socială și evoluția emoțională și cognitivă a individului.

„Logopedia este știința care studiază mecanismele și disfuncționalitățile comunicării verbale, în scopul corectării, compensării sau învățării alternative a acesteia.” – Emil Verza, 1993

Limbajul are un rol esențial în dezvoltarea globală a copilului – influențează felul în care gândim, relaționăm și învățăm. Atunci când apar dificultăți în dobândirea sau utilizarea limbajului, intervenția logopedică poate ajuta la reducerea decalajelor de dezvoltare susținerea învățării.

Adesea asociată cu lucrul cu copiii, logopedia este utilă și în cazul adolescenților și adulților cu afecțiuni neurologice, traumă sau dificultăți dobândite în urma unor evenimente medicale (ex. accidente vasculare cerebrale, afazii). Intervențiile logopedice se bazează pe principii științifice validate și sunt personalizate, în funcție de profilul și nevoile fiecărei persoane.

2. Care este rolul logopedului?

Logopedul este specialistul în dezvoltarea și corectarea comunicării. El evaluează și intervine în tulburările de limbaj, vorbire, voce, fluență și deglutiție, oferind sprijin copiilor, adolescenților sau adulților care întâmpină dificultăți în exprimare sau în înțelegerea limbajului. Rolul logopedului este, așadar, atât terapeutic, cât și educativ și preventiv.

Logopedul lucrează individual sau în echipe multidisciplinare (cu psihologi, medici, kinetoterapeuți, profesori), contribuind la:

restabilirea sau dezvoltarea capacităților de comunicare verbală și nonverbală;

prevenirea apariției unor dificultăți suplimentare în plan cognitiv, social și emoțional;

sprijinirea procesului de învățare și integrare școlară;

susținerea comunicării alternative în cazurile în care limbajul oral este absent sau insuficient.

În practica clinică, logopedul:

realizează evaluări funcționale ale limbajului și comunicării;

elaborează un plan terapeutic personalizat cu obiective clare;

utilizează strategii bazate pe dovezi (evidence-based practice);

oferă consiliere și ghidaj părinților, încurajând implicarea activă a acestora în procesul de terapie.

3. Ce presupune prima ședință de logopedie

Prima ședință de logopedie este un moment esențial care pune bazele relației terapeutice și permite specialistului să contureze o înțelegere inițială a dificultăților copilului. Ea nu presupune începerea exercițiilor propriu-zise, ci o evaluare preliminară complexă, într-un cadru sigur, empatic și adaptat copilului.

Ce se întâmplă, concret:

1. Discuție cu părintele (anamneză): Logopedul va adresa întrebări despre dezvoltarea copilului – sarcină, naștere, achizițiile motorii și cognitive, limbajul, relația cu ceilalți, comportamentul, mediul familial, experiențele educaționale. Scopul este să înțeleagă istoricul dezvoltării și contextul actual al copilului;
2. Observație directă: Logopedul urmărește comportamentul spontan al copilului în timpul jocului sau al interacțiunii – cum răspunde la nume, dacă înțelege comenzi, ce tip de sunete sau cuvinte emite, cum se exprimă nonverbal;
3. Explorarea comunicării: Prin jocuri, imagini sau fișe simple, logopedul va analiza dacă limbajul copilului este prezent și cum se manifestă – limbaj expresiv (ce spune), limbaj receptiv (ce înțelege), fluență, pronunție, atenție auditivă etc.;
4. Relaționare și acomodare: O parte importantă a primei ședințe este crearea unei relații de siguranță între copil și terapeut. Nu este obligatoriu ca toate aspectele să fie evaluate într-o singură întâlnire, mai ales dacă copilul este timid, anxios sau are nevoi speciale;
5. Discuția finală cu părintele: La final, logopedul oferă o primă impresie, explică observațiile făcute și decide, împreună cu părintele, pașii următori: dacă este necesară o evaluare mai detaliată, dacă se recomandă începerea terapiei sau o monitorizare ulterioară (poate îndruma părinții către specializări medicale precum psihiatrie, oftalmologie, ORL, neurologie).

Ce nu face un logoped în prima ședință:

Nu pune un diagnostic definitiv (este nevoie de o evaluare logopedică completă, uneori multidisciplinară);

Nu începe exerciții intense fără ca copilul să fie pregătit emoțional și cognitiv;

Nu etichetează copilul.

Această etapă este fundamentală pentru construirea unei intervenții eficiente, personalizate și centrate pe nevoile reale ale copilului și familiei.

4. Evaluarea logopedică

Evaluarea logopedică este un proces necesar pentru înțelegerea exactă a dificultăților de comunicare ale copilului și pentru stabilirea unui plan de intervenție personalizat. Ea se desfășoară pe parcursul a una sau mai multe ședințe, în funcție de vârsta copilului, complexitatea dificultății cu care se confrută și nivelul de cooperare.

4.1. Ce urmărește logopedul în evaluare:

Cum se manifestă limbajul receptiv (ce înțelege copilul);

Nivelul limbajului expresiv (ce și cum spune);

Calitatea pronunției și articulării sunetelor;

Fluența verbală (dacă există repetiții, blocaje, bâlbâială);

Vocea (intonație, volum, timbru, efort vocal);

Eventuale semne de întârziere globală de dezvoltare, comorbidități neurologice sau factori emoționali.

4.2. Instrumente și metode utilizate:

Anamneză detaliată – discuție cu părinții despre istoricul dezvoltării;

Observație clinică și comportamentală;

Fișe logopedice specifice – adaptate vârstei copilului (imagini, repetări, asocieri, exerciții de articulare);

Teste standardizate;

Scala Denver II (pentru dezvoltare globală);

Scala de dezvoltare a limbajului „C. Păunescu”;

Teste de vocabular în imagini;

Proba de conștientizare fonologică (pentru copiii preșcolari și școlari);

Evaluări complementare (după caz): evaluare psihologică, auditivă, neurologică etc. Evaluarea este un proces dinamic și multidimensional. Ea implică înțelegerea contextului copilului și a modului în care comunicarea se manifestă în viața reală.

Important pentru părinți:

Evaluarea NU înseamnă etichetare, ci înțelegere;

Este o etapă pozitivă, care oferă claritate și direcție;

Implicarea părinților este esențială – nu doar în oferirea de informații, ci și în aplicarea ulterioară a strategiilor acasă.

Semnale de alarmă care necesită evaluare logopedică:

Nu vocalizează până la 9 luni;

Nu spune cuvinte simple până la 18 luni;

Nu formează propoziții până la 3 ani;

Vorbirea este greu de înțeles după 4 ani;

Confuzie în înțelegerea comenzilor simple;

Evitarea comunicării sau absența contactului vizual.

1.Tulburările de pronunție (articulare)

Cei mai mulți părinți observă că „nu spune bine litera R” sau „nu se înțelege ce spune copilul”. Acestea sunt dificultăți de articulare – cele mai frecvente în logopedie.

Dislalia – copilul pronunță greșit anumite sunete, le înlocuiește, le omite sau le distorsionează (ex: „sapa” în loc de „șapcă”);

Rinolalia – voce nazală, asociată adesea cu probleme anatomice (despicătură palatină, obstrucții nazale);

Dizartria – pronunție imprecisă, afectată de o problemă motorie la nivelul mușchilor implicați în vorbire (apare în tulburări neurologice).

2. Tulburările de fluență (ritmul vorbirii)

Acestea afectează ritmul vorbirii și sunt mai evidente la vârsta preșcolară sau în momente emoționante pentru copil sau adult.

Bâlbâiala (balbism) – repetiții involuntare, blocaje, pauze prelungite, tensiune în vorbire;

Tahilalia – copilul vorbește foarte repede, cu omisiuni sau deformări de cuvinte;

Bradilalia – vorbirea este anormal de lentă și sacadată.

3. Tulburările de voce

Atunci când vocea copilului este răgușită, slabă sau obosește ușor, este posibil să fie vorba de o tulburare de voce.

Disfonia – voce alterată (frecventă la copiii care țipă mult sau au reflux gastric);

Afonia – pierdere parțială sau totală a vocii;

Fonastenia – oboseală vocală, dificultate în menținerea intensității vocii.

4. Tulburările de dezvoltare a limbajului

Uneori, copiii încep să vorbească mult mai târziu sau nu dezvoltă un vocabular adecvat vârstei.

Întârzierea dezvoltării limbajului – copilul nu respectă etapele firești de dezvoltare, dar are potențial de recuperare;

Alalia – absența totală a vorbirii, fără a exista un deficit auditiv sau intelectual clar;

Mutismul psihogen – copilul refuză să vorbească în anumite contexte sociale, deși poate vorbi acasă.

Uneori, limbajul este afectat ca parte a unui tablou mai larg:

Tulburări de spectru autist (TSA): absența limbajului, ecolalii;

Deficiențe de auz: copilul nu aude corect sunetele, deci nu le poate reproduce corect;

Dizabilitate intelectuală sau alte sindroame genetice: afectează global dezvoltarea, inclusiv comunicarea.

Strategii de intervenție logopedică

După ce copilul a fost evaluat și s-a stabilit un diagnostic logopedic, urmează etapa de intervenție terapeutică. Aceasta este personalizată și urmărește atingerea unor obiective clare, adaptate vârstei, dificultăților și ritmului fiecărui copil.

Logopedul lucrează pas cu pas pentru a dezvolta limbajul, a corecta pronunția, a îmbunătăți fluența și a susține comunicarea în general.

Cum arată o intervenție logopedică eficientă?

Plan personalizat: fiecare copil are propriile obiective, stabilite pe termen scurt și lung. De exemplu: „pronunțarea corectă a sunetului /r/ în cuvinte” sau „formarea propozițiilor de 3-4 cuvinte”;

Metode bazate pe joc: mai ales la copiii mici, învățarea se face prin joacă, povestiri, cântece, imagini și activități interactive;

Exerciții adaptate: logopedul poate folosi exerciții pentru:

• dezvoltarea auzului fonematic (recunoașterea sunetelor);

• corectarea sunetelor (izolat, în silabe, cuvinte și propoziții);

• îmbogățirea vocabularului;

• stimularea frazării și a fluenței;

• controlul respirației și a vocii.

Se folosesc recompense verbale și încurajări pentru a menține motivația copilului.Implicarea părinților: copilul progresează mai repede dacă părinții continuă exercițiile acasă, 10–15 minute de joc pe zi.

Exemple de tehnici utilizate în logopedie:

• Modelarea verbală: logopedul pronunță corect sunetul, iar copilul repetă;

• Tehnica oglindirii: se lucrează în fața oglinzii pentru a observa mișcările limbii și buzelor;

• Povești sonore: exerciții integrate în povești atractive.

Cât durează intervenția?

Durata terapiei depinde de:

• natura tulburării

• vârsta copilului

• frecvența ședințelor

• implicarea familiei

Pentru unele dificultăți (ex: dislalii simple), pot fi suficiente 2–3 luni. În alte cazuri (ex: tulburări de dezvoltare sau TSA), intervenția poate fi pe termen lung. Interventia este unică și adaptată fiecărui individ.

Rolul părinților în stimularea jocului și dezvoltarea limbajului la copii

Limbajul este una dintre cele mai importante abilități pe care copilul le dezvoltă în primii ani de viață. Părinții joacă un rol esențial în acest proces, deoarece copilul învață prin imitație și interacțiune directă. Unul dintre cele mai eficiente moduri prin care părinții pot stimula limbajul este prin joc, iar copiii învață cel mai bine atunci când sunt implicați activ și se simt în siguranță.

Ce spun studiile despre rolul părinților în stimularea limbajului prin joc?

Un studiu realizat de Tamis-LeMonda și colab. (2004) a analizat interacțiunile dintre părinți și copiii lor de 2-3 ani și impactul acestora asupra dezvoltării limbajului. Concluziile sunt foarte interesante:

Părinții care se implică activ în jocul copiilor lor contribuie semnificativ la îmbogățirea vocabularului acestora. Copiii care sunt expuși zilnic la interacțiuni verbale prin joc dezvoltă mai rapid capacitatea de a forma propoziții corecte și de a comunica eficient.

Jocurile interactive stimulează gândirea logică și creativitatea. Nu doar că ajută la formarea propozițiilor, dar îi încurajează pe copii să pună întrebări, să descrie și să exprime idei noi.

 Atât mamele, cât și tații joacă un rol esențial. Chiar dacă stilurile lor de interacțiune pot fi diferite (de exemplu, tații pot folosi mai des provocări cognitive, iar mamele pot pune accent pe detalii afective), ambele contribuie la dezvoltarea armonioasă a limbajului.

Un mediu familial pozitiv influențează dezvoltarea cognitivă. Copiii care cresc într-un mediu stimulativ, unde părinții le vorbesc constant, se implică în jocuri educative și îi încurajează să se exprime, obțin rezultate mai bune la testele de limbaj și dezvoltare cognitivă.

Fiecare moment de joacă este o oportunitate de învățare! Prin activități simple, dar eficiente, poți transforma timpul petrecut cu copilul tău într-un mod valoros, de a-l ajuta să își dezvolte limbajul și gândirea. Dacă vrei să integrezi joaca în rutina zilnică, iată câteva idei de jocuri simple pe care le poți încerca cu copilul tău:

„Găsește obiectul” – Alege un obiect din casă și oferă copilului indicii despre cum arată („Este rotund și se află în bucătărie”). Îl ajută să își exerseze vocabularul descriptiv și capacitatea de a pune întrebări.

„Spune o poveste” – Folosește imagini sau obiecte pentru a crea împreună o poveste. Copilul trebuie să adauge detalii și să inventeze situații, ceea ce îi dezvoltă imaginația și structura propozițiilor.

„Ce s-a schimbat?” – Pune câteva jucării pe masă, lasă copilul să le observe, apoi ascunde una și întreabă: „Ce lipsește?” Acest joc stimulează memoria vizuală și îl încurajează pe copil să își exprime ideile.

Mituri in logopedie

Mit 1: „Logopedia este destinată exclusiv copiilor.”

Realitate /Adevăr: Logopedia este frecvent asociată cu intervențiile pentru copii, desi este esențială și pentru adulți. Adulții pot întâmpina diverse tulburări de comunicare sau limbaj, precum afazia (pierderea parțială sau totală a capacității de a utiliza limbajul), dizartria (dificultăți de articulare în urma unei leziuni neurologice) sau probleme cauzate de suprasolicitare sau intervenții chirurgicale. Terapia logopedică ajută la restabilirea și îmbunătățirea abilităților de comunicare, indiferent de vârstă.

Mit 2: „Dificultățile de vorbire nu influențează performanța școlară.”

Realitate /Adevăr: Abilitățile de comunicare sunt fundamentale pentru procesul de învățare. Copiii cu tulburări de vorbire sau limbaj pot avea dificultăți în înțelegerea instrucțiunilor primite, în participarea la discuții sau exprimarea ideilor. Aceste provocări pot duce la frustrări, izolare socială și performanțe academice scăzute. Intervenția logopedică timpurie poate preveni sau ameliora aceste probleme,

Mit 3: „Terapia logopedică este eficientă doar dacă începe la o vârstă foarte fragedă.”

Realitate /Adevăr Deși intervenția timpurie este ideală și prevenția poate duce la rezultate mai rapide, terapia logopedică este recomandată la orice vârstă. Există adulți care suferă de afecțiuni neurologice, cum ar fi accidentele vasculare cerebrale, pot experimenta tulburări de vorbire și limbaj. Studiile arată că terapia logopedică poate îmbunătăți semnificativ abilitățile de comunicare ale acestor beneficiari și contribuie la recuperarea și reintegrarea socială.​

Mit 4: „Terapia logopedică este de scurtă durată și oferă rezultate imediate.”

Realitate /Adevăr: Durata terapiei logopedice variază în funcție de natura și severitatea tulburării, de vârsta beneficiarului și de alți factori individuali. Este un proces dinamic, individual și unic în functie de caracteristicile fiecarui individ. Unele probleme necesita doar câteva sesiuni de terapie logopedică (cum ar fi corectarea unui sunet emis greșit), în timp ce altele pot avea nevoie de intervenție pe termen lung (tulburare de limbaj). Este necesară colaborarea constantă între terapeut, beneficiar și familie pentru a asigura progresul și menținerea rezultatelor obținute în cabinet.

Mit 5: „Logopezii se ocupă doar de corectarea sunetelor greșite.”

Realitate /Adevăr: Logopedia este o disciplină complexă care abordează o gamă largă de tulburări. Pe lângă corectarea pronunției, logopezii lucrează cu beneficiarii pentru a îmbunătăți fluența verbală, înțelegerea și exprimarea limbajului, precum și aspecte legate de voce (tonalitatea și volumul). De exemplu, terapia logopedică poate fi esențială pentru pacienții cu disfagie (dificultăți de înghițire) sau pentru cei care și-au pierdut vocea în urma unor intervenții chirurgicale.​

De ce este important să vorbim despre aceste mituri?​

Demontarea miturilor asigură o înțelegere corectă despre rolul, importanța și beneficiile terapiei logopedice și este utilă pentru:

Accesul la intervenții adecvate: Mituri, precum: „Logopedia este destinată exclusiv copiilor” pot descuraja adulții care au nevoie de terapie să caute ajutor specializat, permite persoanelor afectate să acceseze intervențiile necesare și acces la tratament adecvat.

Prevenirea întârzierilor în dezvoltare: Credința că „Dificultățile de vorbire nu influențează performanța academică” poate duce la neglijarea problemelor de limbaj la copii.

Stabilirea așteptărilor realiste: „Terapia logopedică este de scurtă durată și oferă rezultate imediate” poate crea așteptări nerealiste. E necesar să înțelegem că durata și rezultatele terapiei variază în funcție de individ și de natura tulburării, iar asta ajută la stabilirea unor obiective realiste în terapie.

Bibliografie

Verza, E. (1993). Logopedia. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Tobolcea, I. (2013). Terapia tulburărilor de limbaj. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”.

Maria Anca (2007). Logopedie – Elemente teoretice și aplicații practice. Craiova: Editura Sitech.

UNICEF & Vrășmaș, E. (coord.) (2006). Set de instrumente, probe și teste pentru evaluarea educațională a copiilor cu cerințe educaționale speciale. București.

Tamis-LeMonda, C. S., Bornstein, M. H., & Baumwell, L. (2004). Maternal responsiveness and children’s achievement of language milestones. Child Development, 72(3), 748–767. https://doi.org/10.1111/1467-8624.00313

Rescorla, L. (2005). Age 13 language and reading outcomes in late-talking toddlers. Journal of Speech, Language, and Hearing Research, 48(2), 459–472.

Stoeckel, R. E., Cleveland, K. S., & Massman, P. J. (2013). Prevalence of speech and language disorders in preschool children: A national study. Journal of Communication Disorders.

American Speech-Language-Hearing Association (ASHA) – www.asha.org

!!! Acest ghid are un scop informativ și educațional.

Nu înlocuiește evaluarea sau intervenția individualizată realizată de un specialist în logopedie, psihologie sau alte domenii conexe. Dacă observi sem